Tot ce mă vedeţi este lucrarea întrebării Cine sunt eu? Mereu am fost framântat de întrebarea asta. Şi chiar aşa intenţionam, iniţial, să intitulez acest site. Dar am aflat pe pielea mea că, pe măsură ce te cufunzi în această căutare de sine, este posibil să devii atât de obsedat de propria persoană încât ajungi să-i pierzi din vedere pe cei din jur; nu-i mai vezi, nu-i mai auzi. Şi se mai întâmplă ceva pe parcurs, ceva la care nu te aşteptai; îşi sclipeşte colţii, la un moment dat, mobilul ascuns al căutării tale: frica de pierderea propriei identităţi. Aia pe care încă nu ai găsit-o! Ce paradox… chiar ea te-a determinat să cauţi. Aşa ajungi, în răspăr, la înţelegerea că aceasta este una dintre cele mai profunde frici ale oamenilor, ale tuturor oamenilor – cea care ne împinge să încercăm fără încetare să aflăm cine suntem. Aha, deci toată lumea se confruntă cu asta. Şi a venit varianta 2 de titlu: Cine suntem? Moment în care s-a petrecut ceva ciudat; a ţâşnit, aparent din chiar trupul întrebării, răspunsul: Suntem Schimbarea.
Mi s-a arătat limpede, prin intermediul experienţelor mele personale, prin întâmplările mai mari sau mai mici din jurul meu, de aproape sau de departe, să constat că exact asta se întâmplă acum pe această planetă: Marea Schimbare despre care se tot vorbeşte. Iată că nu sunt doar vorbe; se întâmplă acum, în această viaţă a noastră. Se întâmplă cu noi. Adică noi o ducem la îndeplinire. Şi se întâmplă dintr-o necesitate obiectivă, nu din dorinţa sau la iniţiativa noastră. Deci suntem duşi de acest curent al schimbării – că vrem, că nu vrem.
Am aflat cu spaimă dar şi cu bucurie că Natura, în înţelepciunea ei nemăsurată, a decis că e momentul să treacă la nivelul următor. Asta înseamnă că, dacă individul nu reuşeşte să-şi schimbe natura, Natura s-a hotărât să schimbe individul. În acest proces am fost deja prinşi şi îl trăim în această întrupare. Este o condamnare sau un privilegiu? Poate sună dur, dar avem doar două opţiuni: fie o viaţă împlinită prin încredere nemarginită şi abandonare completă, fie…
Ce putem face?
Pentru a avea o viaţă împlinită, trebuie să ne cultivăm atât pe plan fizic cât și pe plan spiritual. Cultivarea unui singur pol nu conduce la împlinire.
Pe acest site sunt prezentate mai multe căi. Procedee. Metode. Tehnici. Sunteţi invitaţi să le percepeţi ca aspecte, variante, eventual faze ale lucrării de Sine. Fiecare dintre ele are avantajele sale. Fiecare ajută mai mult sau mai puţin. Unele vi se vor părea mai potrivite , mai atractive decât altele. Suntem diferiţi, ceea ce face traiul pe această planetă posibil. Acum e momentul unei alegeri. Deci e bine să ne folosim intuiţia. Însă eu sunt de părere că a vorbit în spiritul eficienţei instructorul de programare mentală care ne-a sfătuit: “Trageţi cu toate armele!” Cumularea variantelor, practica sincretică duce la sinergie, beneficiul crescând incalculabil. La urma urmei, suntem existenţe multistructurate; de ce am lucra parţial, unilateral sau inegal dacă ne dorim integritatea, unitatea, armonia?
Sinele nostru autentic e liber să creeze; în orice plan. Dar constatăm că nu are putere reală în plan fizic. Ce anume îl împiedică? Neîncrederea noastră profundă în capacităţile acestui sine. Neîncredere născută din frică. Suntem predispuşi să ne repliem mai degrabă în tiparele repetitive – ceea ce numim karma –, în constrângerile la care e condamnat spiritul închis în materie, decât să păşim spre libertatea absolută de creaţie a sinelui autentic. Ne identificăm cu fricile noastre şi ne considerăm victime ale destinului. Aşa suntem de când ne ştim; aşa ne-a fost dat; şi aşa ne-am obişnuit. Balta călduţă a confortului. Dar iată că ceva ne tulbură…
Cheile Genelor vin să ne ajute în acest moment nevralgic al devenirii. Ne arată cum să ieşim, pas cu pas, din acest vârtej al învinovăţirilor, al victimizării. Nu e o cale tocmai comodă. E cu lacrimi şi cu scrâşnirea dinţilor. Dar e, după cum spunea un medic hâtru despre Zona Zoster, “dureroasă dar neletală”. Se iese viu din procesul Cheilor. Şi se iese şi cu problema rezolvată. Numai că te costă nu doar lacrimi, ci şi timp. Poate pentru că nu pune la lucru decât o parte a abilităţilor personale. Metoda e contemplativă. Se face cu mintea şi cu sufletul. E cu lacrimi, dar nu şi cu sudoare şi sânge. Pentru unii asta ar fi excelent, dar…
Nu este suficient să ne schimbăm gândurile şi convingerile; să ne disciplinăm emoţiile; să ne controlăm atitudinea. Tiparele repetitive sunt stocate la nivel corporal, în ceea ce tradiţiile milenare orientale numesc Jing, iar știinţa zilelor noastre l-a numit ADN. Tocmai cu acest ADN lucreaza Cheile Genelor. Dar aceste tipare se dizolvă mult mai rapid, mai eficient dacă se acţionează la acel nivel, al corpului fizic, ceea ce va duce la o transformare autentică.
WuJi Gong ne învaţă cum să lucrăm practic, în acest sens, cu cele 2 Principii, cu cele 3 Forţe, cu cele 4 Anotimpuri, cu cele 5 Elemente, cu cele 8 Direcţii – aspecte ce sunt combinate şi asimilate în corpul uman – pentru a dizolva tiparele de identificare cu karma şi a dezvolta încrederea în sinele nostru autentic, ca să putem crea de la nivelul întregului, al unităţii.
Maestrul Zhu Hui, cel care a dezvăluit culturii occidentale Quigongul Iluminării, numit pe scurt WuJi Gong, spunea: “Practicarea Quigongului Iluminării reprezintă un dans sacru împreună cu Timpul, iar prin executarea ciclurilor Pământului şi Cerului îţi modifici esenţa energetică foarte repede. În acest mod observi cum ţi se schimbă karma”.
Odata deprinse modalităţile de lucru, aceste metode se bazează doar pe efortul individual, eliminând dependenţa si devoţiunea faţă de un profesor sau guru, scutindu-te de “investiţii” redundante, redându-ţi puterea personală.
La fel şi în cazul meditaţiilor ghidate EMCP, oricine poate lucra acasă cu propriile sale seturi de meditaţii de conectare, reamintire şi conştientizare de sine.
Acestor modalităţi de efort personal li se pot adăuga procedeele care presupun o intervenţie exterioară: terapiile. Am trecut cu toţii prin momente când nu am mai văzut luminiţa de la capătul tunelului, când am avut nevoie de cineva care să ne spună că mai e acolo, chiar dacă părea că s-a pierdut. Sau, pur şi simplu, uneori am obosit şi tare bine ne prinde să vină cineva şi să ne bată pe umăr şi să ne spună “ba se poate”. Cam ăsta e rolul terapeuţilor. Sau acesta ar trebui să fie. Ei ar trebui să ştie – iar unii chiar ştiu – că oamenii nu au nevoie să fie vindecaţi, ei au nevoie să fie iubiţi. Şi să iubească. Mai ales să iubească. Pentru că nimeni nu e defect, nimeni nu e greşit, nimeni nu e bolnav. E vorba doar de câtă iubire…
Oferta terapeutică este bogată pe faţa pământului. Iată un alt mod de a spune că întotdeauna vindecarea este chiar aici. Şi dacă nu o putem găsi acum înăuntrul nostru, imediat lângă noi se află tot ce ne trebuie. La un clic distanţă.