Muzica Meditativa

De la Mael, cântare

Poate că pe pagina despre terapiile alternative ar fi trebuit să menţionez, printre altele, meloterapia – terapia prin muzică. Întrucât muzica este un capitol important din oferta mea. Dar iată că am considerat mai productiv să deschid un capitol nou deoarece nu despre virtuţile terapeutice ale muzicii vreau să vă vorbesc. Muzica are, cu adevărat, un efect terapeutic. Muzica poate fi o formă propriu-zisă de terapie sau doar un adjuvant în alte forme de terapie. Însă aici eu vă propun ceva mai mult.

Terapia este, în esenţă, o acţiune de redresare. Sau, hai s-o spunem pe şleau: reparare. Sigur că, din punct de vedere filozofic, toţi suntem integri, toţi suntem perfecţi. Deci, teoretic, nu ar fi nimic de reparat. Şi totuşi, sutem o lume de bolnavi. Altfel ar mai fi nevoie de terapii?

Muzica, însă, face mai degrabă altceva. Rostul nobil al muzicii nu este să repare; este să construiască. Să construiască – într-o percepţie imediată – idei, sentimente, emoţii. Deci realităţi imaginare personale. Ba chiar mai mult; mult mai mult: să construiască lumi. Imaginare? Universul a fost întemeiat prin Cuvânt. Bach spunea, cu modestie profesională voalată, că „Muzica ne aminteşte de patria noastră cerească”. De fapt, muzica reconstruieşte în noi această patrie cerească pe care a construit-o dintru-nceput, dar pe care noi ne-am priceput s-o stricăm. Da, apar şi efecte terapeutice. Printre altele. Dar muzica este, înainte de orice, creatoarea unei lumi perfecte, în care boala nu exista.

Despre această lume perfectă glăsuieşte muzica pe care o produc sub pseudonimul Mael. Împreunând informaţiile primite pe calea inspiraţiei şi a clarviziunii – în momentele de meditaţie şi vis – cu cele obţinute prin studiul a varii domenii denumite generic religia, mitologia, folclorul sau antropologia gnostică, elaborez teoretic, dar şi în formă muzicală, o poveste a Creaţiei pe care o însoţesc mai degrabă cu sesiunile de meditaţie şi studiu de grup decât cu tehnicile terapeutice.

În creaţia muzicală prezint ca program ideologic un model demiurgic echilibrat, făcând vorbire despre Apa primordială drept sursă a Aerului şi a Pământului, ca rezultat al interacţiunii sale cu Focul primordial, sub imboldul DUHULUI. Apa şi Focul devin astfel simbolul caracterului polar (yin-yang) al Creatorului – fără a-i nega unitatea. În locul clişeului arian „Tată Ceresc” – prezent în toate religiile monoteiste –  propun un model al demiurgului ca Mamă şi Tată – aspecte complementare. Titlurile compoziţiilor instrumentale sau vocal-simfonice („Dochia”, „Sânzienele”, „Mama Gaia”, – incluse în programele de dezvoltare personală –, respectiv „Ave Maria”, „Virga Jesse”, „Ave Virgo Gloriosa” – din repertoriul de muzică sacră) vorbesc de la sine despre dorinţa de a recupera „partea feminină” a Divinităţii şi a găsi un echilibru între cultele telurice ale vremurilor vechi şi cele uraniene ale epocii recente – şi unele şi celelalte fiind imagini parţial adevărate – ca prim pas necesar pe calea de a ne percepe propria dumnezeire. Desăvârşirea. Unitatea. Pacea.

Ei bine, odată ajunşi în acest loc ipotetic, iată că se poate întâmpla ceva neaşteptat şi tulburător. Creatorul dispare întrucât emerge în Creaţie, actul Creaţiei căzând astfel în imposibilitate. Ceea ce nu trebuie tradus ca moarte, stingere, final. Ci ca premiză de acceptare a negândibilului, de percepere a continuumului. A Infinitului. Viaţă fără de Moarte! A Creaţiei fără început şi fără sfârşit – generare continuă. Tinereţe fără Bătrâneţe! Şir de transformări fără pierdere, descrise de vechea lege a conservării. Şi complet lipsită de cauză ori intenţie – deci de decizie –, după cum ne zic mai noile legi ale fizicii cuantice. „Un albastru infinit” în loc de Αlpha şi Omega. Altă poveste. Autogenerare. Din acord în acord, din armonie în armonie…

Dochia

“Căderea succesivă a vălurilor zeiţei Isis – mamă a zeilor în mitologia clasică egipteană – semnifică apropierea de Absolut prin Cunoaştere. Cercetătorii civilizaţiilor străvechi nu au găsit un simbol asemănător în mitologiile de la nordul Mediteranei. Dacă s-ar fi căutat mai atent şi fără complexe simboluri ale cunoaşterii printre cioburile de informaţii mult mai vechi şi – e adevărat – foarte risipite prin tradiţiile orale ale vechii Europe, s-ar fi găsit povestea românească a Babei Dochia. După cum Isis – sub soarele Africii – nu are de dezbrăcat decât diafane văluri, Dochia – rezidentă în înzăpeziţii Carpaţi – îşi abandonează succesiv cele 9 (sau 12) cojoace sfidând puterea unei Legităţi universale (a ciclicităţii perpetue) personificate de zeul neiertător al anotimpurilor care, pentru a se răzbuna, o îngheaţă după ce ultimul cojoc a fost lepădat. Această lepădare a cojoacelor, semn al cunoaşterii tot mai adânci, ne îndeamnă să purcedem la cercetarea legendei cu pricina – deloc simplă. (…) Povestea cu Baba Dochia ar trebui să fie primul act, prologul unei eventuale mitologii româneşti complete, dacă cineva se va încumeta vreodată să o aştearnă pe hârtie. Până atunci, misterul a prins formă doar în substanţa subtilă a muzicii…”  (Mihai Alexandru, ELE)

Dacă doriţi să ascultaţi mai mult, sunteţi invitaţi să accesaţi:

https://soundcloud.com/maelmusician

www.myspace.com/maelmusician

www.showcaseyourmusic.com/mael

www.last.fm/music/mael.musician

www.soundclick.com/mael

www.youtube.com/user/maelmusician

Emisiunea Simonei Stoiţă – “Cultura la doi paşi”, Radio Timişoara. Vorbim despre muzică şi literatură, despre politică şi vină, despre iubire şi facere. Un profil Mihai Alexandru aproape complet. Dar nu definitiv.

 

Comments are closed.