Terapii Alternative

Atingere Quantică – atingerea Inimii

Am abordat domeniul terapiilor alternative prin anii ’90. Am început, evident, cu bioenergia. Sub diverse forme, cu diverşi îndrumători. M-am străduit să-mi descopăr şi să-mi dezvolt abilităţile naturale.

De la bioenergie la inforenergetică şi radiestezie, de la magia vindecătoare a descântecului la terapia cu particule, de la programarea mentală la reformatarea câmpurilor… Am studiat, am asimilat. Sigur că, la început, am experimentat; pe pielea mea, pe prieteni, pe membri de familie. Da, a fost nevoie să procedez în carne vie pentru a ajunge să pot stabili calea optimă de abordare pentru fiecare persoană din faţa mea. Apoi a intervenit altceva: studiul a lăsat loc inspiraţiei. Informaţia venea pe altă cale, nu din cărţi sau cursuri. Nu mă laud că asta a funcţionat întotdeauna, mi se mai întâmplă să interpretez greşit semnalele chiar şi după atâta experienţă practică… Vedeţi, dorinţa de a ajuta te derutează emoţional în unele împrejurări. Te face să vrei să crezi că orice se poate. Că totul îţi este permis. Deşi ai învăţat că nu e chiar aşa…

Şi, cum nu erau prea mulţi “paranormali” în urbea mea natală, eram destul de solicitat. Mi-a fost dat să aplic proceduri, tehnici, metode de diverse tipuri, pentru diverse afecţiuni “incurabile” sau în forme descurajante. Am făcut asta ani de zile, cu mult entuziasm. Şi am avut unele succese notabile. Care, recunosc, mi s-au suit la cap. Beţia puterii… Iluzia că binele cuiva depinde de tine. Că tu poţi. Da, am trecut şi pe acolo!

Dar rostul unei terapii – de orice tip – este demararea şi facilitarea procesului de autovindecare. Am reuşit să pricep asta. Dar clienţii mei nu prea vedeau aşa lucrurile. Ei veneau să-i vindec eu. Asta ştiau. Asta credeau. Asta aşteptau. Eu făceam tot ce-mi stătea în putinţă pentru ca cei suferinzi să plece de la mine voioşi. Însă cineva trebuia să-i ajute să-şi conştientizeze suferinţa. Apoi să-i convingă că şi ei au ceva de făcut în privinţa necazului care-i macină. Vedeţi, omul crede că doctorul îl vindecă. Foarte neadevărat! Nimeni nu te vindecă. Doctorul îţi prescrie un tratament. E treaba ta să-l urmezi sau nu. Şi nici acesta nu te vindecă. Acesta facilitează doar procesul de autovindecare. Doar tu singur te vindeci. Deci e succesul tău, nu al meu. Iar dacă nu te vindeci… vezi, tu, mai avem ceva de învăţat. Am înţeles că, punând aşa problema, terapia devine educaţie. De asta am început să le vorbesc celor care-mi cereau vindecarea, să le dau teme de casă, să lucrăm şi mental, nu doar energetic. Schimbarea în bine a fost substanţială.

Şi tot mai lipsea ceva. Să refaci “învelişurile” cuiva e o treabă relativ simplă. Să ţii predici e şi mai simplu; pacientul e submisiv, pare să ia de bun orice i-ai spune. Dar iată că uneori are un aer tare încurcat, de parcă nu a înţeles nimic din ce i-ai spus. Sau constaţi, după un timp, că a interpretat într-o direcţie neproductivă tot ce i-ai spus. Şi atunci îţi baţi capul cum să te apropii de el…

Ei da, asta era: trebuie să fii foarte aproape de el. Cât de aproape? Ei bine, între noi nu trebuie să fie nici măcar maieul, cum zicea un banc din adolescenţa mea. Până să pricep asta, am ezitat mereu să ating pacientul. Eu eram convins de puterea minţii.

Şi, normal, viaţa mi-a scos în cale Reiki. Mi-a luat 2 (doi) ani de lucru zilnic cu mine însumi ca să înţeleg atingerea tămăduitoare. Iar după ce am îndrăznit să o aplic şi altora, s-a deschis un alt plan, o nouă perspectivă. Corpul fizic nu este mai puţin important decât sufletul. Materia asta densă nu e inferioară. Înţelegerea corpului mi-a restructurat mintea. Universul nu este ierarhic. E doar divers în manifestare. Şi e sinergic. Deci unitar.

M-am dedicat, în continuare, asimilării diverselor modalităţi terapeutice cu contact. Sunt foarte multe… Bune, toate. Şi am mai făcut un salt: am aflat că atingerea blândă poate produce şocuri mai mari decât o lovitură cu bastonul. De la anticele tehnici de presopunctură şi masaj orientale, trecând prin modernul Original Feeling Touch, mi-am găsit felul meu de a atinge: transformând apăsarea în mângâiere. Înainte ca eu să-i găsesc un nume, pacienţii mei au botezat terapia asta “Atingere Quantică”. Specific că am sris-o cu “Q” pentru a se deosebi de relativ cunoscuta modalitate terapeutică numită “Atingerea cuantică”, nominal asemănătoare. Sună cam trendy, dar este ceea ce oamenii simt. Cineva a zis “Mi-ai atins inima”. Mulţi spun aşa ceva… Se ating puncte cu proprietăţi aparte, într-adevăr. Ei, dar nu puteam să-i spun chiar “Atingerea Inimii”! Să vedem… poate că într-o bună zi am să-i spun “Mângâiere Cuantică”.

Nu facem filozofie. Pun mâna. Atingerea terapeutică are rolul de a debloca un fel de curent dinspre corpul fizic spre cele din ce în ce mai subtile. De a te deschide spre realitatea ta complexă. Spre o viziune de ansamblu. Echilibrată şi armonioasă. Spre integritate şi perfecţiune. Acţionează asemenea unui întrerupător: apeşi pe ON. Chiar apeşi pe buton, nu doar îţi închipui că se va stabili contactul în mod subtil. Şi se face lumină. Aproape întotdeauna. Aproape întotdeauna.

Pentru că ce se întâmplă cu pacientul nu e că se vindecă de vreo boală; nu asta era problema principală. Poate voi descumpăni pe mulţi acum, dar trebuie să înţelegeţi că ce fac eu nu este să vindec boli, chiar dacă mă numesc deseori “terapeut”. E un termen generic. Eu nu sunt vraci să fac nişte farmece şi totul să se rezolve peste noapte. Cândva credeam şi eu că asta înseamnă terapiile alternative. Între timp am aflat că fiecare este responsabil de îmbolnăvirea lui şi, la fel, fiecare este responsabil de vindecarea lui. Atingerea despre care vă vorbesc aici nu se adresează direct vreunui organ bolnav. Ea are doar rolul de a trezi din inhibiţia “de protecţie”  cauze ascunse ale necazurilor de tot felul; pentru asta se stimulează puncte speciale de pe suprafaţa corpului. Odată eliberată această informaţie din corp, ea “urcă” spre conştient. Nu e nimic ocult în asta. Oricine poate învăţa cum se face. Însă necesită puţină osteneală şi cam mult timp de practică, atâta tot. Eu mi-am dat osteneala. Şi mi-am dedicat timpul necesar. Nu mai spun aici cât m-a costat în bani această invăţătură, doar menţionez că vorba “în dar ai primit, în dar să dai” este expresia unui bigotism istoric. “Darurile” le avem toţi; pe toate. Dar s-a trezit cineva doctor doar pe calea darului? Sau inginer? Sau magistrat? Sau arhitect? Deci nimic nu e pe degeaba (deci nici prestaţiile mele – dacă eraţi curioşi).

Prin această metodă, omul îşi poate accesa traume consolidate închistate în istoria personală sau ascunse în bagajul genetic. Poate să apară de la început înţelegerea clară sau poate să se producă doar o eliberare emoţională, iar conştientizarea să întârzie. Procesul nu este întotdeauna lin. Intensitatea, durata, forma de manifestare diferă de la persoană la persoană. Unii mai au “reacţii adverse”. E normal. Fiecare integrează în manieră personală. Ce fac eu este să ating uşor nişte puncte şi să aştept o reacţie. Nu intervin în procesul omului, doar îi susţin integrarea. Iar efectul principal este că pacientul îşi găseşte noi unghiuri de vedere asupra propriei persoane, asupra mediului, asupra adevărurilor vieţii. Aproape întotdeauna. I se modifică radical sistemul de valori, de aceea ziceam mai sus că e vorba de educaţie. Asta nu-i schimbă realitatea, ci îi schimbă modul în care o percepe. Aproape întotdeauna. Îşi descifrează suferinţa; îşi dă seama că ea a avut doar rolul de a-l determina să schimbe cursul – de fapt, să intre pe făgaşul său. Asta nu presupune vindecarea fizică imediată (deşi s-ar putea să o conţină). Asta presupune Schimbare Personală definitivă. Şi de aici, vorbim despre responsabilitate individuală.

Ăsta ar fi misteriosul proces creator, despre care se tot vorbeşte. Asta înţelegem prin a-ţi crea o nouă realitate. Noua realitate este doar consecinţa noii abordări a ceea ce este. A venit vremea pentru noua abordare. Ceea ce numesc eu aici “terapie” este doar stimularea acestei înnoiri, deoarece uneori este nevoie de un stimulent. La nivel individual. Privind mai de sus, vorbim despre un fenomen global – care se petrece natural.

Sper ca tot mai multă lume să deprindă această concepţie responsabilă despre sănătate. Să nu mai găsim vinovaţi; să nu mai inventăm demoni; să nu mai condamnăm vrăjitoare. Să nu mai cadă nimeni în grija altuia. Sper ca doctorii şi spitalele să fie de folos doar în cazuri rare de crize, de accidente. Care vor mai fi necesare o vreme, ca pârghii ale progresului. Sper ca nevoile speciale să devină istorie. Sper să se vorbească la trecut despre defavorizaţi şi asistaţi. Sper ca termenul “terapeut” să devină desuet.

 

Comments are closed.